Pentru a demonstra că nu avem niciun un fel de ură pe criterii etnice, îi vom impune cititorului doar nişte ochi de turist. Aşadar, zicând „Japonia”- ne închipuim o persoană îmbrăcată în kimono, cu ochi înguşti, care practică artele marţiale şi meditează în tihnă. Zicând „Franţa” – ne închipuim o ţară dinamică, şi în deosebi o capitală a artei, a modei, a parfumului, a romantismului. Zicând „Spania” – ne închipuim căldură şi chitară, zicând „Rusia” – ne închipuim frumoasele oraşe Sankt Petersburg şi Moscova, împreună cu frumoasa cultură de acolo, zicând „Australia” – vedem Sydneyul împreună cu peisajele australiene.
Dar zicând „România” – ce-şi închipuie turiştii străini? – „Dracula”. Dar „Moldova”? – „vin gustos…” asta dacă îşi închipuie ceva.
Şi strigă cosmopolita lume: „Nu avem valoare!”, „De unde?”, „De unde să luăm şi noi ceva – ca să ne împodobim ţara?”, „De unde? Nu avem nimic.”. Şi abia atunci „modernii” se apucă să ia lopata în mână şi să sape la izvoarele tradiţiei, la rădăcinile poporului nostru. – Acolo e cea mai mare comoară de pe pământ pentru un stat.
Din păcate, în ziua de azi, mulţi dintre noi o fac pe deştepţii afirmând: „Iată aşa o expresie nu poate fi tradusă din rusă”, „În rusă asta sună mai frumos”, etc. Bine, dar avem şi noi expresii intraductibile, pe lângă „dor”, fiecare cuvânt vechi de la noi este ceva aproape de popor (Găluşcă, hostropăţ, zeamă, pom). Avem şi expresii pe care nu prea le poate pricepe altcineva… Încercaţi să traduceţi: „Las-o baltă!”, „A tace mâlc” etc! Este bine să ne minunăm de posibilităţilor altor limbi, cum ar fi engleza sau rusa, dar nu trebuie să negăm frumuseţea limbii noastre. Şi noi negăm că limba română e mai urâtă – fără a căuta în ea ceva frumos, ceea ce este o nedreptate.
Stimaţi cetăţeni alolingvi – imaginaţivă că limba şi cultura rusă au căpătat priorităţi maxime în R. Moldova. Respectiv, cum nu pot sta doi regi pe un tron – din cauza sterilităţii naţionale a românilor, limba rusă e declarată limbă de stat, devenind superioară limbii române (după principiul „aşa toţi înţeleg”). Păi, iată mai invitaţi în această Moldovă imaginară – nişte cunoscuţi din Rusia. Ce vor zice ei? Ce vor vedea ei în jur? Aceeaşi Rusie. Nimic nou. Rudele se vor întoarce acasă – neimpresionate, de parcă nu au fost întro ţară, ci întro bortă sură, deoarece Rusie ei au mai văzut. Aşdar, identitatea naţională trebuie păstrată, pentru că altfel ne pierdem culoarea. Dar de ce anume limba? Pentru că ea e canalul cel mai important prin care circulă o cultură. Limba e stratul care apără cântecul, poezia, teatrul, – iar ele rămânând vii, rămân şi restul tezaurelor în viaţă.
De aceea – udaţi floarea românismului, sădită adânc în acest pământ – pentru a arăta că sunteţi nişte grădinari – nu oameni primitivi. Mai ales că aici nimic nu trebuie însămânţat, trebuie numai udat acest pământ, udat cu stimă, dragoste, şi respect – şi el va înflori. Şi atunci când vă veţi invita cunoscuţii din Rusia – nu le veţi zice doar nişte vorbe goale despre vin, ci le veţi arăta marea floare care creşte pe acest pământ. Vă veţi bucura că aţi contribuit şi dumneavoastră la înflorirea ei, şi le veţi spune în limba rusă că iubiţi şi această cultură – deoarece cu ea va trecut viaţa, şi deoarece, în sfârşit – aţi înţeleso cu adevărat.
Cât despre majorităţi şi minorităţi şi multinaţionalitate, le spunem aşa „miniştrilor” din Bălţi, din Chişinău, şi de peste Nistru: Dacă vedem clar că această ţară este mama limbii române, iar limba română e patrimoniu naţional al ţării, reiese că, chiar de ar fi 80% din această ţară – chineji – tot limba română ar trebui să fie limbă de stat, şi tot limba română ar trebui păstrată!
Germania are dreptul să existe împreună cu limba şi cultura germană? Aşa şi noi avem dreptul fără nicio remuşcare să ne creştem statul şi să ne înaintăm limba şi cultura română, care – aşa cum sicriul e al mortului, aşa şi ţara aceasta e a limbii române, deoarece acest pământ e mama românismului – deci are datorii şi drepturi de mamă. Să nu fim paraziţi şi să ne facem datoria firească de cetăţean – ridicând o Moldovă din rădăcini până în vârf. Să nu uităm că cetăţenii acestei bucăţi de pământ, din mila Domnului sunt talentaţi şi capabili – nu pentru a spăla chiloţii în Italia, ci pentru a ridica acest stat.
Dacă vor pieri limba şi cultura română pe acest pământ – zadarnic am mai dăinuit ca popor, mai mult de 2000 de ani…

P.S. Dacă eu aşi fi locuit într-un stat care îmi era (istoric şi etnic) străin – şi acel stat mi-ar fi asigurat învăţământul în limba mea maternă – eu aş fi sărutat pământul acelui stat, şi aş fi slăvit limba şi cultura lui – pentru totdeauna.

Începeau zorile, o armată de vreo 15.000 de tineri au luat drumul spre împărăţie, şi fetele se pregăteau de întâmpinare. Cea mijlocie se chiti, încât părea o împărăteasă, cea mică se aranjase de parcă era o zână, cădeau frunzele în faţa arătării ei, iar cea mare nici nu se spălă, nici nu se găti, nici nu se aranjă, rămase aşa de trei zile încât cei care o vedeau credeau că e o aiurită.
Prinţii veneau. O mare învălmăşală se făcea în faţa celei mijlocii şi mici. Prinţi care mai de care, nu încăpeau în curţile împărăteşti. Şi, cea mijlocie când se simţi mai încălzită, întrebă:
„Cine e alesul meu?”, şi 10.000 de oameni îi răspunse deodată – „Eu!”. Alesul ei zadarnic încercă să-i facă cu mâna, să sară în sus, – toţi săreau şi dădeau din mână, ea până la urmă şi-l alese pe cel mai chipeş şi mai apoi se logodiră. Cea mică, când văzu că sora ei i-o luase pe dinainte, întrebă grăbită: „Cine e alesul meu?”, şi 15.000 de oameni, odată cu alesul ei, îi răspunseră într-un glas – „Eu!”. Mai întrebă o dată, mai disperată şi mai speriată: „Cine e alesul meu?”, şi 15.000 de oameni iar îi răspund – „Eu!”, iar alesul ei cât nu se străduia – nu a putut să fie observat. Atunci ea şi-l alesese pe cel mai bogat şi se logodi cu el. Fata cea mare era lângă cocioabă şi le părea la toţi că avea grijă de cai sau de porci, numai unul o tot privea şi o tot admira de-i ardea inima în sân. Ea, simţind că nu i se mai ţine inima în piept, întrebă: „Cine e alesul meu?”, şi acela îi răspunse într-un singur glas răspicat şi sigur – „Eu!”. Atunci se logodiră spre mirarea tuturor.
După căsătorie, cea mijlocie a trăit împreună cu prinţul 3 ani, cea mică: 3 luni, iar cea mare, trăieşte împreună cu prinţul până astăzi.”

Occidentul a fost mereu un pioner. Mereu aducea ceva nou în lume: artă pătrunzătoare, tehnologii performante, ştiinţă dezvoltată. Pe lângă asta, în drumul său, occidentul L-a pierdut pe Dumnezeu. Părea că nici nu era cu ei. Astăzi orice occidental „educat” cunoaşte că „religia este o ficţiune”, iar persoanele religioase – învechite. Eh, la bine – au uitat de Dumnezeu, precum mulţi din noi uităm, dar lipsa Lui s-a observat de curând…
De la filmele umplute de violenţă şi de umor prostesc, de la pornografie, a apărut fastuos „măria sa”: Revoluţia sexuală. Pe lângă mentalitatea consumistă, această „doamnă” e una care a întors cam pe dos echilibrul cu Dumnezeu, pe care îl mai aveam abia, abia – din cauza ateismului predat în şcoli.
Eh, şi iată, această „doamnă” – revoluţia sexuală, nu a venit singură, ci cu două surate ale ei: SIDA (moartea) şi avorturile în masă (crima). La aceste replici ale cultei, occidentalei şi civilizatei doamne revoluţii sexuale, experţii şi înţelepţii europeni ne vin cu sfatul lor: „La noi au mai fost din astea! Noi, cei civilizaţi, avem soluţia – contraceptivele!”. Proştii de noi, în faţa marilor cilivilizaţi occidentali am tăcut, şi am implementat „marea” soluţie – contraceptivele. Tot omul educat ştiia că nu e nimic rău să faci sex la orice vârstă, dacă ştii cum să pune prezervativul.
Mai trece o habă de vreme, şi în ţară apar surorile contraceptivelor – avorturile în masă (care sunt surori cu contraceptivele – paradoxal), desfrâul („nu am să am copii – deci pot să merg în stânga şi în dreapta”) şi violurile în masă („de, dacă tot m-am apucat de sex, de ce să nu o fac cu toţi din jurul meu?”).
Aşadar – desfrâul a venit în ţară. Bătrânii şi proştii şi graşii noştri popi spuneau nu-ş ce pe acolo că e păcat, dar ce ştiu oamenii ăia învechiţi? Ei să ne înveţe? Noi suntem deştepţi, mai-mai şi ajungem în Europa! Să ascultăm cu ce soluţie vor veni ei! Şi iată că înţelepţii cu douăşpe stele pe cap, ne spun: „Dacă aveţi atâtea violuri şi atâta desfrâu – legalizaţi prostituţia!”. Da, stimata domană Prostituţie este cea din umbra domnşorului Desfrâu, he-he… Aşadar, strige popii proşti ce vor – noi îi gătim covoraşul doamnei Prostituţii!
În România prostituţia s-a legalizat deja, nu mai vorbesc de alte ţări, şi nici de „cucoana” Olanda. (Am ajuns la legalizarea prostituţiei… cam mărişoară cădere de la măria sa Revoluţie sexuală, ai?). Să nu mai pomenim că oamenii gata să caute noi şi noi senzaţii tari îşi pierd vieţile în droguri…
Apare o altă problemă: Soţiile încep a plânge… „Cum, tu mă-nşeli cu nişte curve, măi Ioane?!”… Of… problemă mare… Ce-i de făcut? Să ducem un mod de viaţă ortodox? Nu, ce ştiu popii iştea? Mai bine am întreba pe experţii occidentali, ei tre să aibă experienţă! Şi iată ce propun iştea: „Of, infidelitatea… voi ce, sunteţi primitivi? Bre, vă dăm psihologi experimentaţi şi licenţiaţi cu doctorantura, care să vă înveţe soţii că nu e nicio problemă dacă unul din soţi umblă de-a naibii!”… Iată că au lucrat deştepţii iştea de psihologi… au lucrat… Omul, da – nu are nicio rană dacă soţia lui face dragoste cu unul în faţa lui, şi nici soţia nu are nimic contra dacă soţul umblă pe la altele „mai experimentate în senzaţii tari”… Aşa-i…
Şi omul iată s-a obişnuit să fie ca mâţa în brânză, totul să îi fie comod şi bine! Mereu să nu aibă displăceri şi să trăiască în confort! Atunci ei nu mai au interes să aibă copii, nu mai au interes să aibă familii, caută să trăiască doar pentru sine… doar pentru sine…
Vine omul nostru cu crucea la gât şi cu căciula de oaie pe cap, la occidental… şi îl întreabă: „Ce să fac, maistre? La noi nu se mai naşte nimeni! La noi nu mai sunt familii! Da, nu prea mai avem probleme, dar nici fericire nu avem!!!”. Când dă să se uite la european, ăla e bătrân şi singur. Are în mână un steguleţ de excursie, dar ce folos?… Europeanul îl priveşte, şi îi spune: „La noi tot e problema natalităţii… în curând o vom soluţiona prin clonare”.
Nu mai spunem ce urmează după clonare, când omul va fi o simplă oiţă Dolly în ochii unor maniaci pentru putere, forţă de muncă, şi bani…….

În acest timp, o soră şi un frate, se jucau la marginea Nistrului cu o minge. Sănduţa şi Săndel, doi copii cu ochii mari. Şi iată au venit mânjiţi de glod acasă, bunica i-a ocărât, apoi i-a spălat, şi i-a pus la masă, că, de, au lucrat toată ziua. S-au rugat cu „Tatăl nostru” cuminţi, apoi s-au aşezat la masă. Pe tot parcursul mesei au povestit cu gura plină de mâncare cum se jucau cu vaca, cum Sănduţa a căzut în glod, şi cum Săndel a prins o şopârlă, dar la îndemnul Sănduţei i-a dat drumul. Acum mănâncă mămăligă cu lapte şi zahăr, şi e dulce, şi spun că e tare gustos, şi rogă bunica să le mai coacă plăcinte cu mere, că bune-s. Dar asta după ce s-au rugat la masă, cu evlavie.

Iar coptul glas, în cântec se răsfrânge
Hotarele se fac în nehotar,
Şi sfinţii, ştim precis – nu se vor stinge.
Iar cântul este lumea ce v-anvinge
Cu mult mai înainte-acest hotar.

Sărutul cel cu buzele crăpate
Bătrân e, cât e lumea ce a fost,
Şi nu îmbătrâneşte niciodată
Căci i-i poruncă de la ceruri dată:
În Tată, în Duh Sfânt, şi în Hristos.